Pana in prezent, stiinta paleontologiei a investigat nu mai putin de 119 specii de feline cu canini uriasi. Un numar impresionant care ne duce cu gandul la diversitatea data de specializarea dentitiei acestor feline cu infatisare atipica. Savantii care se ocupa cu precadere de incadrarea si clasificarea speciilor, fie ele fosile sau actuale, vin deja cu o prima surpriza pentru noi: multe dintre aceste carnivore nu erau feline tipice, apartineau de fapt unor subfamilii distincte de pisici primitive, disparute odata cu reprezentantii lor. Bunaoara, carnivorele trecutului cu aspect de morsa, faceau parte din marea familie Felidae, dar nu erau niste feline tipice, savantii incluzandu-le din acest motiv in subfamiliile Machairodontine, Barburofeline si Nimravide. Toate aceste specii au dominat fauna carnivora din era Cenozoica dezvoltandu-si particularitatile fiziologice in functie de praza, mediu ambiant, alaturi de concurenta venita din partea primilor caini salbatici, hiene si ursi cu care s-au vazut nevoite sa-si imparta hegemonia peste turmele de erbivore.
Primii tigri cu colti pumnal au aparut undeva acum aproximativ 33,7 milioane ani, la mijlocul perioadei Eocene, pentru ca ultimii reprezentanti ai lor sa dispara in urma cu circa 10 000 de ani, in timpul marii extinctii care a pus capat reprezentantilor de seama ai Megafaunei. In cadrul acestor pradatori neobisnuiti, se observa un fenomen interesant. Aparitia acestor carnivore este pus si simplu episodica. Adica au aparut pentru a dispare in intervale de cateva milioane de ani, pentru ca peste alte cateva milioane de ani sa reapara in diferite colturi ale planetei. Cercetatorii pun pe seama acestui fenomen nemaiintalnit in cadrul niciunui alt animal, aparita unor prazi specifice care ar forta astfel adaptarea brusca a felinelor obisnuite la vanatoarea unor noi specii.
Feline vampiri sau ucigasi de elefanti ?
Cand scheletele primelelor carnivore cu colti precum secerile au fost prezentate britanicilor de la inceputul secolului 20, acestia, influentati in prealabil de romanele ieftine cu vampiri din acea perioada, erau convinsi ca teribilele carnivore din trecut erau un fel de vampiri ambulanti care atacau elefanti si rinoceri pentru a le suge sangele cu ajutorul caninilor imensi. O astfel de teorie ridicola a fost imbratisata pe moment chiar de unii paleontologi de prestigiu din acea vreme. Adevarul era din nou departe de presupunerile stiintei de atunci. Doar speciile mari de Smilodon si Machairodus se incumetau sa atace elefanti primitivi, insa nici macar acestia nu atacau elefantii masivi de felul Deinotherium-ului, mamutilor sau mastodontilor. Toate aceste specii de feline extincte in prezent, au populat parti mari din Eurasia, Africa si cele doua Americi. In Romania au fost descoperite resturile fosilizate ale mai multor specii, printre care se numara si impunatorul Machairodus megantheron.
Coltii, arme sau puncte vulnerabile ?
In timp ce felinele actuale prezinta canini scurti, solid implantati in alveole si cu forma preponderent conica, caninii uriasi ai Smilodonilor si Machairodontidelor erau nu doar lungi, ci si extrem de subtiri si aplatizati precum o lama ingusta si taioasa de pumnal sau secera. Pentru ca muscatura sa functioneze corect, toti tigrii cu coltii pumnal aveau mai putini premolari pe mandibula. In aceeasi directie, Smilodonii aveau o muscatura extrem de larga, falcile lor putandu-se deschide aproape de unghiul de 140 de grade, fapt ce a acreditat ideea ca Smilodonii deschideau gura atat de mult pentru a putea aplica cu succes o muscatura fatala corpului masiv al unui elefant.
In ciuda caninilor cu aspect infiorator, acesti dinti superspecializati erau prea fragili pentru a fi folositi de Smilodoni in cadrul unei eventuale muscaturi injunghietoare aplicata in orice parte a corpului prazii. Daca intalneau un os masiv in calea lor, precum omoplatul, humerusul sau calota craniana, coltii cei lungi si ingusti riscau foarte probabil sa se rupa ceea ce ducea la abcese dentare sau chiar infectii bacteriene. Conform teoriilor moderne si a ultimelor studii si simulari virtuale, Smilodonii nu sfasiau abdomenul prazilor pentru a le ucide, asa cum se credea pana in prezent. Procedand astfel felinele cu coltii pumnal si-ar fi blocat probabil caninii in cusca toracica a coastelor, sau caninii s-ar puutut fractura usor sub impactul zbaterii animalului muscat. In prezent,cercetatorii au concluzionat ca toti tigrii cu coltii pumnal isi muscau prada de gat, aplicand o singura muscatura fatala. Coltii imensi puteau sectiona astfel concomitent, carotida si beregata prazii.
Cu toata infatisarea lor aparent invincibila, tigrii cu colti pumnal erau niste luptatori slabi care deseori isi abandonau prada haitelor de hiene, leilor de pestera sau ursilor, preferand o retragere strategica decat o lupta feroce. Orice conflict cu alt pradator prezenta riscul fracturarii caninilor lungi si expusi loviturilor de labe ale leilor si ursilor.
Niste ucigasi neobisnuiti
Cei mai mari membri ai subfamiliilor tigrilor cu colti pumnal, au fost fara indoiala reprezentantii genului Smilodon care au trait exclusiv in cele doua Americi. Daca Smilodon gracilis, cea mai mica specie, nu trecea de 80 kg. greutate, gigantul Smilodon populator din America de Sud, cantarea pana la 350 kg, conform estimarilor paleontologilor. Cu toate ca un Smilodon fatalis, cea mai cunoscuta specie, avea aproximativ talia unui leu african, greutatea sa era aproape dubla, din cauza constitutiei corporale masive si indesate care aducea mai degraba cu cea a unui urs decat cu silueta unei feline. Smilodon era cu siguranta un pradator de ambuscada perfect, mai specializat chiar decat leoparzii si tigrii de astazi in acest tip de vanatoare. Conformatia sa fizica, foarte solida, nu-i permitea sa alerge dupa prada. De asemenea, spre deosebire de felinele mari din prezent care au o coada lunga folosita pentru pastrarea echilibrului in timpul alergarii dupa prada, Smilodonii aveau cozi nefiresc de scurte, asemanatoare celor de ursi, argument in plus pentru teoria ambuscadei perfecte. Membrele sale erau mai scurte dar mai solide decat ale leilor, iar muschii extensori si flexori ai labelor erau deosebit de dezvoltati. Datorita acestor particularitati anatomice, Smilodonii isi prindeau brusc prada in puternicele labe anterioare actionate de gheare retractile, dupa care instantaneu aplicau muscatura fatala.
Foarte interesanta era aceasta muscatura deosebita. Cercetatorii care au studiat in amanunt forma si particularitatile craniului acestor feline, au ajuns la o concluzie socanta! Smilodonii aveau o forta relativ mica a muscaturii, datorita unui set de muschi maseteri de dimensiuni modeste. Forta dezvoltata in muscatura de masivul Smilodon populator era de doar o treime din cea a unui leu african din prezent. Tigrii cu coltii pumnal nu se puteu masura intr-o lupta pentru disputarea unei prazi dobotate, cu redutabilii lei americani sau eurasiatici, a caror muscatura era evident mai puternica decat a tigrilor siberieni. La fel ca leii actuali, Smilodonii traiau in grupuri ierarhizate, a caror structura sociala le permitea atat doborarea mai usoara a unei prazi dificile, cat si asigurarea de hrana pentru indivizii raniti sau batrani, dupa cum demonstreaza descoperirile palontologice. Prazile acestor feline cu infatisare atipica erau alcatuite din bizoni, elani uriasi, camile, cai, lenesi uriasi alaturi de pui si exemplare tinere de mamuti si mastodonti. Totusi, conform presupunerilor cercetatorilor, tigrii cu coltii pumnal erau specializati in vanatoarea rinocerilor si hipopotamilor stravechi, datorita conformatiei corporale a acestor pahiderme care le-ar fi permis felinelor sa-si foloseasca muscatura la modul optim, minimalizand astfel riscul unor fracturi ale caninilor.